SPIRITELE UNUI SECOL

Omul de afaceri Ádám Kovács din Budapesta a început să colecționeze tablouri în perioada studiilor universitare. Pe atunci, a învățat multe de la sora sa, Katalin Bartha-Kovács, specialistă în literatură artistică franceză. Mai târziu, l-a cunoscut pe pictorul și graficianul de origine clujeană, István Árkossy, care i-a atras atenția asupra artei clujene, mai ales asupra tendințelor suprarealiste.

Treptat s-a adeverit că acest teritoriu nu doar că este puțin studiat, dar cuprinde și un fenomen amplu care promite multe descoperiri. În timp ce, în perioada interbelică, în arta transilvăneană suprarealismul nu s-a înrădăcinat, pentru pictorii și graficienii din anii 1960-1970, el a devenit o importantă sursă de inspirație. Pentru pictorii figurativi care se dezmeticeau din realismul socialist, raportarea la suprarealism a deschis cel puțin două căi: pe de o parte, a oferit tehnici pentru înnoirea limbajului vizual, pe de altă parte, a permis crearea unor universuri vizuale simbolice, capabile să reprezinte conținuturi misterioase, uneori cu accente psihologizante, alteori cu elemente de critică la adresa regimului.

Din acest tip de lucrări s-a coagulat cel mai accentuat bloc al colecției: de la tablourile lui Gábor Miklóssy, prin picturile discipolului său, László Tóth, până la cele ale „nebunului Incze” (Ferenc Incze) și ajungând la tendințele suprarealiste contemporane, ca în picturile lui Tamás Todor. În expoziție figurează mai multe dintre așa-numitele lucrări surnaturaliste (Tibor Csernus, László Lakner), curent în arta din Ungaria care a îmbinat realismul și suprarealismul.

În paralel cu formarea acestui nucleu suprarealist-figurativ, treptat Ádám Kovács a început să își lărgească colecția cronologic și regional: a achiziționat opere iconice ale artei clujene interbelice, iar mai târziu a dobândit și piese importante de artă contemporană. Aceasta este, probabil, colecția în care o sută de ani de artă clujeană este prezentată în cea mai amplă diversitate.

În expoziție sunt opere reprezentative ale curentelor progresiste ale artei din Transilvania, aparținând unor reprezentanți de seamă ai generațiilor de artiști băimăreni de avantgardă (Tibor Boromisza, Lajos Tihanyi, Sándor Ziffer, József Klein, Dávid Jándi), sau unui Leon Alex, Hans Mattis Teutsch, István Nagy. Despre activitatea artiștilor moderniști din Timișoara și Arad – Albert Varga, György Szántó, István Pál, Julius Podlipny – colecția ne oferă o imagine cuprinzătoare.

Una dintre caracteristicile colecției o reprezintă atât faptul că nu se limitează la prezentarea „școlilor naționale”, cât și modul în care îmbină piesele moderne cu cele contemporane. Colecționarul nu respectă o anumită listă obligatorie de nume, se mișcă liber între genuri și stiluri, alăturând pe pereți lucrări care inițial nu au avut nimic de-a face unele cu altele. Cu această privire proaspătă, lipsită de prejudecăți, el observă afinități între lucrări, amplificându-le forța și îmbogățindu-le lectura.

Colecția crește pe mai multe fronturi: personalitățile artistice radicale, artiștii dramatici, suprarealiștii, neoavantgarda, arta contemporană. Mai nou, acestora li se alătură o perspectivă regională și europeană mai largă, intrând în colecție importante lucrări ale unor artiști români, germani, francezi etc.

*

Organizarea expoziției noastre în două locații permite prezentarea unei mari părți a colecției în două concepții diferite.

La Muzeul de Artă Cluj Napoca se urmărește prezentarea cronologică, oferindu-se o lectură lineară, de la operele senine și pline de bucuria vieții ale Belle Epoque-ului, până la mozaicul meticulos realizat și totuși ironic al spaniolului Enric Fort Ballester și al românului Șerban Savu, realizat în 2017, în epoca capitalismului târziu.

În prezentarea primei părți a secolului 20, expoziția alătură lucrări ale artiștilor maghiari și români, într-un mod în care ele probabil nu au mai fost puse laolaltă. Această abordare este motivată de faptul că ambele „școli” au fost racordate la modernismul parizian. Neoimpresionismul, cubismul, tendințele interbelice de „reîntoarcere la ordine” și realismul magic pot fi urmărite în creația artiștilor maghiari și români, operele fiind așezate în dialog. În această prezentare, și lucrările artiștilor ardeleni ies din inițiala lor izolare și își etalează atât originalitatea, cât și amprenta spiritului epocii. În cadrul colecției domină arta figurativă, lucrările abstracte fiind rare chiar și între piesele de avantgardă.

Viziunea colecționarului este semnalată și de modul în care acesta construiește câte o „genealogie”, apelând la un anumit motiv sau tehnică. Astfel, de exemplu, este ușor de alăturat lucrărilor lui Tibor Csernus, realizate în tehnica sa specifică de „zgâriere”, cele ale lui László Lakner, Nicolae Maniu, László Tóth, Gheorghe Codrea sau István Árkossy – legătura personală putând fi documentată în unele cazuri.

Un grup consistent de lucrări sunt reprezentate de neoavantgarda conceptuală ungară și lucrările subversive-punk din anii șaptezeci-optzeci, cu multe puncte de legătură între ele. Corespondentele românești ale celui de-al doilea fenomen lipsesc. Deși ambele țări făceau parte din Blocul Estic, lucrările românești din această perioadă sunt ori dramatic înăbușite, ori mai tăcute, deoarece acel tip de umor, ironie și critică directă a regimului, acceptate în atmosfera permisivă din Ungaria anilor 1980, erau de neimaginat în cel mai întunecat deceniu al regimului Ceaușescu. Abia după 1990 și mai ales în arta generației care a urcat pe scenă în jurul anului 2000, umorul va deveni instrument de exprimare de sine stătător și central în critica naționalismului și în problematizarea retrospectivă a epocii comuniste.

*

Materialul expus la Galeria Quadro prezintă colecția pe baza unor tematici și pe căutarea unor afinități între lucrările din perioada interbelică și până în prezent.

Dramatismul secolului 20 este surprins de aceste lucrări: deși doar rar există corespondențe stilistice între ele, se înrudesc prin modul de raportare la marile evenimente ale lumii și la sensibilitatea față de vulnerabilitatea individului.

Aceste lucrări sunt semne de exclamație despre existența umană. Pelegrinul Peer Gynt, mânat de frici, al lui György Szántó se întâlnește peste veac cu „măscăriciul emigrant” al lui Ștefan Bertalan. În tabloul aproape patetic, dar totuși puternic al lui Albert Nagy, „Păstorul cu ied”, se simte groaza dinaintea sacrificiului. Din „Autoportretul nebun” al lui Albert Varga se citește de asemenea groaza, parcă trimițând deja spre Boxerii lui Leon Alex, această premoniție a Holocaustului: în ambele, sacrificiul și nebunia dobândesc proporții cosmice.

Acestor tablouri le-am alăturat lucrări ale neoavangardei. Piesa misterioasă a lui Miklós Erdély, cu bitum scurs, care face parte din ciclul Armaggedon, trimite spre apocalipsă: și ne vine în minte faptul că artistul afirma că Cel De-al Doilea Război Mondial a fost pentru el „o catastrofă de 85%” (membrii familiei sale căzând victime Holocaustului). Body art-ul lui Tibor Hajas, chiar dacă inspirat din buddhismul tibetan, oferă exprimări neliniștitoare ale catastrofei, nu ale împăcării.

Din aceeași sursă ca Hajas – învățăturile buddhiste tălmăcite de Béla Hamvas – se hrănește și arta lui Sándor Molnár, acesta însă oferă semn pozitiv focului, ca element al nașterii. În mod asemănător, și în instalația lui Alexandru Antik, intitulată „Fluxus subiectiv”, forma embrionară și „focul sobei” sunt metafore ale nașterii și ale fluxului pozitiv al vieții. În fotograma lui Laurențiu Ruță, apa este surprinsă în negativ, semănând cu lumina lumânării și sugerând la propriu fluxul pozitiv.

Ar fi de ajuns să privim doar reprezentările focului, care sunt prezente în colecție, pentru a putea exprima spiritele bune sau rele ale secolului și pentru a surprinde caracterul/caracteristicile acestuia.

Dacă „Pisica rea” amenințătoare pictată de Gábor Miklóssy oferă interpretări simbolice dense ale conflagrației, atunci pe pânza unui alt pictor clujean, al tânărului Ștefan Botiș, focul parcă nu arde, ci devine imponderabil. Parte a realității „post-truth”, arderea poate fi urmărită în confort, catastrofa devine un spectacol care pare că nu ne mai amenință.