ROOMS

Rooms este o expoziție de grup în care artiștii și-au curatoriat propria expoziție, fiecare „ocupând” câte o cameră a galeriei Quadro 21.

Intenția inițială a expoziției, planificată în luna mai a acestui an, era de a reda fiecărui artist vocea principală din expoziția sa și, astfel, de a regândi relația artist-galerie-curator. În acest mod, intenția expoziției este de a aborda problematica lumii artei de astăzi, statutul artei și al artistului.

Cu toate acestea, carantina a cauzat nu numai întârzierea expoziției, dar cu siguranță a influențat și semnificațiile pe care aceasta le poate lua.

Patru artiști din România, Olanda și Germania, din generații diferite și care lucrează într-o varietate de medii, își vor deschide camerele pentru vizitatori. Fie că aceste camere sunt gândite ca un spațiu existențial, un studio deschis sau metafore ale universului, ele vor reprezenta cu siguranță afirmații precise despre modul în care artiștii trăiesc, creează și se poziționează în acest moment specific și provocator din istorie.

ALEXANDRU ANTIK SÁNDOR Q&A

Intenția noastră cu această expoziție a fost să oferim artiștilor posibilitatea de a curatoria propria expoziție într-o cameră a galeriei. Cum ai abordat această invitație?

Mulțumesc pentru invitația de a participa în aceasta expoziție. Proiectul îmi oferă o posibilitate de a realiza o nouă videoinstalație, o lucrare solitară, fără a da socoteală la o tematică impusă de curator și relativ izolat de lucrările altor artiști prezenți în expoziție.

Încerc să relatez câte ceva privind lucrarea mea Camera suspinelor (The Room of Sighs). Am utilizat secvențe din filme bine-cunoscute, refăcând aceste scene în conformitate cu conceptul instalației video. În privința conținutului, scenele utilizate au fost eliberate de contextul lor original, iar narațiunea lor a fost redusă la minim. Instalația prezintă personaje feminine care își trăiesc viața solitar, izolate în capsule spațiale și temporale. Scenele sugerează evenimentele dintr-un timp monoton. Secvențe lente, repetitive, mișcări încetinite până la imagine statică, scena filmului se destramă în propriile sale frame-uri, trăsăturile faciale ale figurilor feminine se îngheață uneori în imagini statice, alteori secvențele devin mute. Un experiment intermediar între film și instalație. Nu întâmplător, instalația prezintă cadre din filmele faimoase ale lui Ingmar Bergman sau filmul lui Chris Marker. Ambii regizori au inspirat conceptul instalației mele. Dar aici miza experimentului este diferită, scopul era realizarea unei videoinstalații audio-vizuale specifică acestui gen de artă. Mai concret, obiectivele proiectului erau: realizarea unei structuri spațiale cu un cadru environmental și cu un set de filme derulate continuu în expoziție și realizarea unui sunet 3D, sincronizat cu elementul vizual.

Propunerea inițială a expoziției, care dorea să problematizeze relația dintre artist, curator și galerie, a primit subit un alt nivel de înțeles, în momentul în care a venit starea de urgență. Fiind izolat în camera proprie nu a mai reprezentat doar o situație de lucru într-o galerie, dar și o situație existențială obligatorie. Ce fel de influență a avut carantina asupra ta, ca om și artist?

În ceea ce privește îngrădirea mea temporală și spațială din cauza pandemiei Covid 19, trebuie să vă mărturisesc, că nu am avut niciun șoc existențial din cauza ei, care să genereze direct o lucrare cu această tematică. Problematica lucrării Camera suspinelor nu este nouă. Pentru unii singurătatea este dureroasă, pentru alții este necesară. Ca artist nu mă plâng de singurătate. Chiar am nevoie de asta în anumite momente ale creației, și nu numai.

Alexandru Antik Sándor (1950, Reghin) trăiește și lucrează în Cluj. Opera sa este axată pe o abordare experimentală, în special în zona de performance, instalație și artă multimedia. Este participant la scena artei românești începând cu sfârșitul anilor 1970 ca membru al mișcării tinerilor artiști, Atelierul 35. După 1990, a participat la numeroase expoziții de performance și artă multimedia, românești și internaționale.

Artistul a realizat emisiunea Utopia în artă, prezentată pe canalul TVR Cluj (1998-1999). A fost redactor la revista de artă contemporană Balkon (1999-2002) și redactor la revista de politică și cultură Provincia (2001-2002). Până anul acesta, a fost profesor la Departamentul de Arte al Universității Creștine Partium din Oradea.

LORENA COCIONI Q&A

Intenția noastră cu această expoziție a fost să oferim artiștilor posibilitatea de a curatoria propria expoziție într-o cameră a galeriei. Cum ai abordat această invitație?

Propunerea voastră a venit chiar în momentul în care începusem deja să fac o analiză mai atentă a ideii de spațiu personal și nevoii de intimitate și siguranță pentru o femeie. Întrucât sunt o persoană care petrece majoritatea timpului în acest spațiu personal și acolo mă desfășor cel mai bine, am fost curioasă care este istoria pe care acest confort și privilegiu s-a construit în societate și în clasele sociale, mai mult decât argumentele din stadiile de evoluție ale omului primitiv.

Atunci am aflat că istoria budoarului începe în anii 1700 ca referinţă la un spaţiu exclusiv feminin. Întrucât cabinetul bărbaţilor exista deja în aproape orice casă burgheză, budoarul era cel mai probabil inițiativa femeii de a avea o camera care să-i aparţină. Rădăcinile pleacă din verbul francez “bouder”, însemnând a se îmbufna, indicând că spaţiul devine un refugiu pentru femei ude se puteau izola, sub pretextul că li se oferea oportunitatea de a avea intimitate. Asocierea camerei cu delicateţea şi intimitatea sugerează că a fost creată ca spaţiu al simţirii, dar care s-a dovedit a fi pentru a sechestra o stare de spirit nedorită. Budoarul găzduia o serie de activităţi, fiind spaţiul în care o femeie poate să citească, să se spele, îmbrace şi să se admire. Mai târziu, în timpul erei libertine, acesta a devenit un loc destinat întâlnirilor clandestine şi seducţiei.

Conduse de impulsul de a colecţiona obiecte naturale în spaţiul personal, femeile şi-au construit acolo treptat propriul univers care a devenit similar unui cabinet de curiozități.

Propunerea inițială a expoziției, care dorea să problematizeze relația dintre artist, curator și galerie, a primit subit un alt nivel de înțeles, în momentul în care a venit starea de urgență. Fiind izolat în camera proprie nu a mai reprezentat doar o situație de lucru într-o galerie, dar și o situație existențială obligatorie. Ce fel de influență a avut carantina asupra ta, ca om și artist?

Contextul noilor condiții impuse de pandemie a venit cu niște frici implicite, dar a servit și ca un avantaj. Poate a fost și un mecanism de autoapărare, dar m-am surprins mult mai preocupată de ce era atunci cel mai aproape de mine, în cochilia mea. Atunci când petrecerea timpului în mod solitar a devenit mai mult decât o opțiune voluntară, m-am concentrat mai mult decât înainte pe relația mea cu propriul corp și propriile stări.

Lucrând deja la acest proiect, mi s-a părut o coincidență de timp favorabilă care m-a transpus în niște situații reale pe care deja le analizam din punct de vedere teoretic.

Lorena Maria Cocioni (n. 1995, Constanța) a studiat la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, fiind absolventă a departamentului de grafică nivel licență și master.

Artista se inspiră din lumea înconjurătoare, fiind interesată de componenta ritualică a unor acțiuni cotidiene pe care oamenii le întreprind, cum ar fi spălarea, pieptănatul părului sau îngrijirea corpului. Este foarte versatilă în ceea ce privește materialele folosite, ea având lucrări din ceramică, săpun, polistiren, sticlă, pene și altele, în încercarea de a alege cel mai bun mediu de exprimare.

MAJE MELLIN Q&A

Intenția noastră cu această expoziție a fost să oferim artiștilor posibilitatea de a curatoria propria expoziție într-o cameră a galeriei. Cum ai abordat această invitație? 

Când încerc să mă gândesc la felurile în care în care îmi voi expune arta sau modurile în care se vor desfășura expozițiile de grup, cum este și cea de anul acesta alături de Bernice, prefer să nu folosesc totuși aici termenul de curatorie. Când sunt rugată să particip în cadrul acestor expoziții de grup care sunt majoritar întemeiate pe un subiect cheie (în care nu sunt neapărat implicată în procesul de panotare și de pregatire al expoziției), înseamnă că eu nu am nicio influență asupra spațiului de lucru. În acest caz, conceptul Rooms îmi oferă mediul necesar de a percepe obiectele în raport cu spațiul și de a le angaja ca actori care, în contrast, se plasează ca opere de artă de sine stătătoare. Sunt o persoană care, în general, preferă să vorbească cât mai puțin despre arta mea, până nu e gata. Cred totuși că limbajul verbal nu e chiar punctul meu forte. 

După cum știi, eu și Bernice mereu ne-am dorit să expunem împreună. Gândindu-mă la cum mi-aș putea expune lucrările în cadrul galeriei Quadro, am găsit foarte interesant subsolul. Cu ceva timp în urmă lucram la o sculptură numită Capul (Head) pe care o consideram ca pe un laitmotiv al stagnării în timp. Lucrarea este reprezentată de un topor așezat pe o masă ce despică un trunchi de copac care apoi se fragmentează pe sine însuși. 

Imaginându-mi această lucrare amplasată în subsolul galeriei, aceasta fiind una dintre camerele care a suferit cele mai puține modificări de-a lungul timpului, deja îmi puteam imagina cadrul și îmbinarea perfectă dintre cele două. 

Din punctul meu de vedere, pivnița este locul unde totul se poate opri, un fel de capsulă a timpului. Poți depozita obiecte, mâncare, iar trecerea anilor să nu le afecteze câtuși de puțin. 

În același timp eram foarte intrigată de cum mi-aș putea adapta obiectele de artă într-o cameră complet funcțională. Acesta este unul dintre motivele pentru care am renunțat la ideea subsolului și am ales să expun într-o altă cameră a galeriei. De fapt așa a început totul. 

Propunerea inițială a expoziției, care dorea să problematizeze relația dintre artist, curator și galerie, a primit subit un alt nivel de înțeles, în momentul în care a venit starea de urgență. Fiind izolat în camera proprie nu a mai reprezentat doar o situație de lucru într-o galerie, dar și o situație existențială obligatorie. Ce fel de influență a avut carantina asupra ta, ca om și artist? 

În Germania nu s-a pus problema unei carantine generale, ceea ce mi-a permis să mă duc la atelier, în parc, ba chiar să călătoresc. Însă a fost mai grea partea în care nu îmi puteam vedea familia sau prietenii. În ceea ce privește relația mea cu Bernice, noi am păstrat legătura constant prin intermediul online-ului. Inițial eram destul de speriată și îngrijorată deoarece nu știam ce va urma și care vor fi repercusiunile acestei pandemii. Într-un fel, datorită acestei perioade am putut să mă concentrez mai mult pe ceea ce aveam de lucrat pentru că nu mai existau atâtea distrageri, dar am văzut partea aceasta bună a lucrurilor destul de târziu. 

În atelier am început să lucrez la o sculptură care se cheamă Manifests for the Future Beings pentru care a fost necesar să creez câte un ou în fiecare zi. Aceasta era o idee mai veche pe care am dat-o uitării, dar se pare că a reapărut la momentul oportun. 

Cum am fost afectată eu, arta mea sau modul meu de a lucra? Cred că abia peste vreo trei ani voi putea răspunde la această întrebare. 

Maje Mellin (1991, Gehrden, Germania) este o artistă multimedia stabilită în Germania ale cărei lucrări se axează pe prezentarea graniței fragile dintre dimensiunile diferite ale percepției. În 2011, a studiat arte vizuale la Yrkeshögskolan Novia în Nykarleby/Uusiikaarleppyy, Finlanda, iar mai apoi, în cadrul Hochschule für bildende Künste Braunschweig (2012-2017). A participat la programe rezidențiale la ANGAR Centro de Investigaçao Artística din Lisabona și Pilot Residency la Fabrica de Pensule din Cluj- Napoca. Cu o serie de expoziții, atât solo, cât și de grup, artista creează un univers poetic unde medii multiple (desen, sculptură, instalații audio/video) comunică, rezultând, în cele din urmă, într-o experiență imersivă.

BERNICE NAUTA Q&A

Intenția noastră cu această expoziție a fost să oferim artiștilor posibilitatea de a curatoria propria expoziție într-o cameră a galeriei. Cum ai abordat această invitație? 

Este un concept interesant, deoarece sunt două laturi ale curatoriei în cadrul expoziției. Galeria a curatoriat artiștii, deci de ce aceștia au mai fost aduși împreună? Au ceva în comun? Fiecare artist va crea o expoziție solo, totuși camera mea va avea structura unei expoziții de grup, deoarece eu și Maje suntem singurele care împart o cameră. De asemenea, apreciez că expoziția se numește Rooms, pentru că are o conotație domestică, care aduce aminte de „spațiu” sau „galerie”. Consider că lucrările pe care eu și Maje le aducem împreună relaționează cu obiectele domestice. Acestea sunt obiecte care pot fi găsite și în interiorul, dar și în exteriorul unei case, astfel se coagulează ideea de interior-exterior. Împreună cu Maje conduc un off-space/reședință (Billytown - the Kitchen space în Haga și NIKI în Hannover) care ne-a făcut să ne obișnuim cu rolul de „curator”, deși încerc să evit cât de mult pot acest termen. 

Propunerea inițială a expoziției, care dorea să problematizeze relația dintre artist, curator și galerie, a primit subit un alt nivel de înțeles, în momentul în care a venit starea de urgență. Fiind izolat în camera proprie nu a mai reprezentat doar o situație de lucru într-o galerie, dar și o situație existențială obligatorie. Ce fel de influență a avut carantina asupra ta, ca om și artist? 

Carantina a avut un foarte mare impact asupra mea. Mă simt mult mai confortabilă cu ritmul vieții mele de acum. Aceasta și-a încetinit ritmul considerabil, lucru care mă face să mă simt mai bine. Dacă stau să mă gândesc, viața mea înainte de carantină era una foarte intensă. Aveam proiecte, obligații sociale, călătorii, întâlniri, expoziții, petreceri și job-uri pe lângă munca din atelier. Este exact ca pictura lui Q&A Philip Guston intitulată Painting, Smoking, Eating (1972). Sincer, a fost o perioadă foarte intensă pentru mine din punct de vedere personal și financiar. Totuși, s-a dovedit a fi o perioadă frumoasă, în care aveam foarte mult timp să lucrez, fără termene limită, stres sau obligații. Acest timp m-a făcut să mă simt că am revenit la normalitate. De asemenea, am început să tratez aceste două spații, atelierul și casa, cu foarte mare grijă și am făcut desene cu o figură care se transformă în camerele în care aceasta locuiește. 

Foarte recent am stat la povești cu un prieten pe nume Robbie. În acest moment, el stă în diferite spații din Amsterdam, deoarece propria lui casă se află în construcție. El mi-a spus cum toate aceste spații în care a locuit i-au influențat masiv comportamentul. Este o combinație între arhitectura camerei, facilitățile de care aceasta dispune și obiectele prezente. Acest lucru mi s-a părut interesant, cum spațiile au un impact diferit asupra oamenilor și cum acestea ne dictează comportamentul. De asemenea, mi s-a părut foarte interesant cum un „white cube” în spațiul artistic este menit să fie o cameră neutră, dar care în cele din urmă dictează comportamentul oamenilor care ajung să pășească în interiorul acesteia. 

Bernice Nauta (1991, Deventer, Olanda) este o artistă vizuală care a studiat la Academia Regală de Artă din Haga. Aceasta a participat la programe rezidențiale la Ampelhaus, Oranienbaum, Orbital Residency, Cantabria și European Ceramic Work Centre, Oisterwijk. Având în palmares un număr de expoziții, atât solo, cât și de grup, artista se axează pe expunerea unei multitudini de caracteristici ale aceluiași personaj, dar și exerciții de gândire. Aceasta își propune, prin intermediul lucrărilor sale, să prezinte complexitatea unui personaj şi „modul în care o persoană poate fi auto-contradictorie și să se schimbe pe parcursul timpului.”

Echipa de organizare: Andreea Cărăușu, Diana Roșca, Sebestyén Székely, Hunor Vécsei 

Comunicare: Theia Golea 

Asistent tehnic: Matei Toșa 

Practicanți: Adriana Bicăzan, Iarina Dănăilă, Nicoleta Popescu 

Design: Bold Studio